Parffy Jurnal

(Volum aparut sub denumirea "Ochiul Irod" la Editura Revistei Convorbiri Literare, Iasi, 1999

Vînătoare de falange

vînez falange
pentru tine,
întuneric nedureros mă prefac,

pînă aici înghesuie viermii
dansul lor prin memorie,
singurătatea îmi umblă prin înger
fără răspuns,

muntele coboară prin venele mele,
într-un uger fals conştiinţa
îşi frînge pîinea
deasupra cartonului,

peste tot e război, clopote bat în vid
în somnul ca un cap sinistru
cu mii de pleoape.

Refuz seninătăţii încă un an
cu degetul mijlociu
într-un strigăt de resemnare,
zidul e un pretext pentru cei drepţi,
pacea e a celor care iartă.

Trebuie să ajung primul,
în despicătura limbii
noaptea îşi cloceşte
albul ochilor.

Îmi ajunge întristarea de a te şti fericită.

În mirosul strîmt al tăcerii
am să hrănesc păsările cu destin de nebună,

pînă aici,
pînă aici templele se năruie
de prea multă iubire.

În trupul părăsit e loc pentru fiecare.

Amintiri dintr-un bordel bizantin


Absurdul a născut între sînii ei,
am dat să deschid ochiul negru,
păsări nemaivăzute duceau în cioc
bucăţi dintr-un suflet casant.

Cu aceeaşi tristeţe îţi spun:
craniul îmi este
cel mai palpabil lucru.

Aveam să o cuprind în apocrifă,
pe limba aspră a vacilor din Ierihon.

Iată semnul acestor clipe din piele.

La capătul sterp de duminică
există o femeie cu o inimă uriaşă,

peste ea ninge ruseşte
ori de cîte ori
cerurile
se deschid altundeva.

Noaptea cu treizeci de capete
şi-a lăsat braţul de sepie
în mijlocul acestor cuvinte,

adulter în speranţă.

S-a mai întors un înger
peste şira spinării,
înfulecă măduvă,
şuviţe repezi de plasmă.

Cu aceeaşi tristeţe îţi spun:
catedrale de frunze
mi-au rămas neatinse,
buzele ei peste buzele mele,
cearcăne zile fără de trup
şi bizanţ.

În piaţa ghimpată a oraşului
copilul cu sînge de atlant
expectora uter după uter.

Vroiam să îndur ortodox
moartea acestui sfîrşit de mileniu.

Cu un pas în amonte de Dumnezeu
mă strămutasem
într-o dimineaţă clonată.

Eu am luat bani pe stele,
nimeni nu m-a văzut al nevrozei sclav,
imitam în absenţă
umbra unui bordel.

delirum tremens,
delirum
şerpuitor,
o colonie de sărutări de moarte,
de multă moarte şi morţi
şi nebunia de atunci
şi mîinile şi picioarele mîinilor

neiertător,
gastric, precis.

În pîntec pruncul visează
împăcarea cu sine.

Pentru fiecare din noi
clopotul sunase mai frumos
peste putinţă de moarte,
ne trăgeam pleoapele în jos,
ne adunam timpanele într-unul mai mare
să putem auzi cum ne strigă pe nume.

Vin, mamă, ca un bot umed
şi herghelii de mine
strivesc în copite
descîntecul.

Am să-ţi aduc
saci cu amiezi şi absenţă
şi cinci milioane de rune.

Te-am căutat prin oglinzi rotitoare

alături de clovnii falsei cruciade
de Iisuşi fără faţă
veniţi dureros din burtă
cu aceeaşi cruce pe umăr,
cu acelaşi trup prelung.

Cu aceeaşi tristeţe îţi spun:
dă-mi un leac de strune,
potriveşte-mă la suptul degetelor tale,
ascunde-mă în pîntec
şi lasă-mă să plîng acolo,
ori de cîte ori mă torn în formele tale
zeul mă pedepseşte.

Peste flori proaste de toamnă
respiră bătrîne vrăjitoare,

stă scris între piele şi solzi:
am să urlu precum cimitirul
deasupra viselor tale.

Atunci se vor ivi zorile să mă privească,
dezmembram păpuşi cu dinţii
şi le coseam buzele cu sîrmă.

În arcanele acestei triade
timpul cohortă îşi numără morţii,

voi trece prin palme
cerul căzut dinadins,

mi-e frică de erezii,
mi-e frică de ziua cînd numele tău
nu va mai fi rostit.

Prin ochiul irod
rămîi fiinţa care a plîns

Tu poţi să vii, poţi să mă atingi
Din resemnarea ta
au crescut făpturi fără sînge
şi morţii pot dansa,
în nesfîrşite vitralii

Aici ne desparte amintirea unui bordel bizantin,
rămaşagul dintre o prostituată şi un cîine.

În partea aceasta de lume
se poate îmbătrîni pînă dincolo de moarte.


TH

enuma elish –
… cînd viermii dizolvau timpul,
în aburul straniu de dimineaţă
eu îmi spălam mîinile de miezul putred
şi blestemam nopţi la rînd
sfera inocentă.

Într-un uter fierbinte şi limitat
mi-am găsit adăpost,
în aşternutul tău mizerabil

în care mi-ai promis, Th,
milioane de prunci,

sînge alb şi salivă de zeu
între coapsele tale
primitiv construite,
voi putea scrie cuneiform
incalculabil de mult şi numai despre
nebunia mea

şi numai sărutîndu-te
de prea multe ori
fără vreun înţeles,
fără speranţă voi înţelege
nemernicia singurătăţii,

de prea multe ori
am despicat în tine
cerul şi pămîntul,
ceva imens
ca o retină seducătoare,
tumefiată – enuma elish,

cranii şi utere galbene
sfîşiate,uriaşe,
înşurubate în ochi,

iubitele mele sărutîndu-se asurzitor
şi tu, Th, tristeţe,
neîncetată tristeţe, absurdă tristeţe,

îmi amintesc de uraniul
pulsat în arteră,
beatitudine şi oroare,
bucăţi de memorie tatuate cuneiform
între două bătăi ale inimii,

spaţii întinse, leneşe, mirositoare,
timpul inapt pentru a muri în catedrală,
neuronii vii ai distrugerii
claustofobi, impersonali,
avortaţi pe trepte,

enuma elish –
în suflet de prunc
picioarele calcă.

Blestemul zeiţei Nyx

Oamenii s-au luptat atunci
pentru fiecare bizon care ieşea din perete,
timpul se făcuse biserică,
biserica arcă,
nedureros şi imposibil de descris
sfinţii dispăreau unul cîte unul
după fiecare post,
icoanele se dezbrăcară de argint,
păsările aruncau ciocurile
cu limbă cu tot,
doar noi, iubito, ne topeam
în libertatea lui Zaratrustra,

dalta rupea adevarata faţă
în care singur preumblam
cu lanţurile nopţii la picioare,

tu îţi pierduseşi părul
în mîinile sculptorului,
din milă, din nemilă,
războiul a izbucnit
într-o piatră de onix

şi cîntul s-a făcut cenuşă,
dar glasul meu era mai puternic,
deşi vorbeam în şoaptă despre tine
şi ne creştea iarba deşertăciunii
pe trup.

Mîine poate fi o bucată de lut
lumina celui ucis cu mirarea.

Pe asfalt mai puţini morţi decît în suflet
într-un război doar pentru noi, iubito,
priveam singurătatea
ca pe un idol de păstaie
din palma unui ciung furată.

Lumea nu mai avea nimic de împărţit.

Pe coarnele de absint
liniştea celor neînvinşi
şi urma ta rostogolită pe alint,
în creuzetul morţii
îmi pisam poemul,

în ochi de peşte căutam.

M-a blestemat zeiţa,
drumul pictat pe ţeasta ursitoare,
muntele martor, muntele tartor,
ea numără cu chibzuială timpul
dedublării mele,
un infinit aglomerat şi trist.

Trăgeau
şi gloanţele prindeau în izul de pucioasă
aripi de fluturi
în setea uriaşă şi murdară
un întuneric bicefal
pierdut din visul tău, copilă,
pentru un rege fals
şi un regat în platfus.

Nu cred în demoni
şi mint pe celălalt,
un alt război întind pe pîine
şi ruga o arunc în ocru.
Nu mai pictez bizoni.

Tinereţea, bumerang în descompunere.


Dorinţa miresei de a naşte o mie de biblii

1.
Trenul pornise cu burta în sus,
sfinţii erau indignaţi
cînd roţile învîrteau cerul
în căutare de sine

pe o linie moartă,

mîncam dintr-o pungă de plastic stele,
ploua mijlociu
cînd mecanicul anunţă staţia următoare
într-o cochilie de melc,

cineva crease fabrica de pisat sticlă
în colţul buzelor mele
să nu mai pot sparge oglinzi în templu,
odinioară purtam în trup
un sac de cuie
şi o scară din ziare,
aşteptam să picure clor în noapte;

afară ploua cu ochiuri de lanţ,

mai neştiut decît muştele din chihlimbar
mă vroia femeia cu miros de mosc,
pămînt şi sare, rană pe spatele morţii eram,
stradă din lemn de coşciug.

Trebuia să răzbun
dorinţa miresei de a naşte o mie de biblii.

2.
În pîntecul dricului
glasul nebunului-tîrfă mi-a răsunat năuc,
moartea orbise şi alerga aievea
jumătate iepure, jumătate femeie,
pînă atunci nimeni nu murise de neant,

atît de neştiutoare erai,

în dimineaţa aceea cioclii
nu depuseseră jurămîntul,
capacul cerului deschis
pentru amîndoi.

Se tatuase cu violet
între sînge şi ceasul meu de buzunar,
mă iubise accelerat şi ateu
în locul unde popii travestiţi în ciclopi
filosofau despre vinerea mare,

Dar trenul mă rotea mai departe.

3.
Am aruncat moneda cerşetorului mort
din scorbura inimii
ţîşnească setea degetului meu,
eşarfă plictisită
dincolo de căruţa cu prunci,
dincolo de ochii nebunului-tîrfă
dincolo de mine.

Lăsaţi-mă să lovesc moartea
în smalţul răstignirii,
daţi-mi o mie de fraţi să îngroape,
să dezgroape secunde,

lăsaţi-mă să lovesc moartea,
am să lovesc bine,
găsiţi-mi şapte zei,
şapte cuie bătrîne călite în sînge,
uleiul de sfîntul Maslu
şi nimeni nu va şti
unde îmi adoarme teama,

lăsaţi-mă să lovesc moartea
înainte să-mi nască ochii
cimitire de elefanţi,

pe o cruce de fier omul se întoarce împreună

lăsaţi-mă să lovesc moartea,
nimeni nu va şti.

4.
Caii se mutilaseră trădător şi cubist,
ne călcaseră în copite
ori de cîte ori ne iubeam
în ungherul pestriţ şi sărac,
caii nopţilor urîte pe care
i-am hrănit cu tămîie şi tutun
au ieşit în lume violeţi şi turbaţi
în chip de copil,

unde îmi sunt dălţile de cioplit patima:
în şerpii care se împerechează
în amforele dimineţii

în locul de trecere prin oase;
să-mi bată aripile păsării kiwi
clopotul împăcării,

unde moţăie sfinţii!?
unde plînge nebunul-tîrfă!?

În pintenul acestui cocoş
e o linişte de mănăstire lehuză,
nu se aud claxoane, clopote, voci,
nu latră cîinii,
nimeni nu creşte în tancuri,
doar un iepure îşi ascute dinţii
visîndu-se mamut.

Ei nu puteam să-i spun decît lucruri banale,
tînjeam să prind calul alb,
întruchiparea nervoasă a îngerilor.

5.
Priveam numărul de striptease
al furnicii carnivore
pe retina triunghiului de vis-a-vis,
cînd ai ieşit icoană nebună
şi iubitoare de dumnezei
în pas de fiară flămîndă
de inimă rea,

tutun şi iudă
peste tîmplele amorului deocheate.

Te-am cunoscut
în dimineaţa vacilor nebune,
erai linie de tramvai între două party,
te-ai trezit
în muşcătura mincinoasă de şarpe,
ai deschis ochii,
pleoapele ca o tăiere împrejur,

ai deschis ceilalţi ochi,
Caron aşteaptă în căuşul din semn,
neînţelesul stă la dreapta pervers,
mutilat
în amînare pe orizontală.

Atunci
te-am băut aşa cum curgeai,
în dimineaţa aceea fierbinte,
miroseai a crin şi a zgomot de prunc,
însă trenul mă rotea mai departe.

6.
Corbii îşi aplecară ochii
fecundînd singurătate
– vine un iz de piatră şi de flori,
desfă-mi aripile
să gem după zbatere –
şi hămesit rupeam din echinocţiu
o rugăciune inversă.

Moartea în cămaşă de forţă,
moartea pe zidul mănăstirii,
amintindu-mi de tine
ca de un ulcer cu buze.

Puteam să mă vînd întîmplării
cu pantoful tău roşu atîrnat la gît,
să-mi ţes pînza de sac
fericit în căldura izvorîtă prematur

lumina te vrea o podoabă,
abdomen la reflux,
aveam nevoie de greşeala ta
înainte de a mă naşte.

7.
Îmi crescuse în palmă zidul,
sărutam ritualic fiecare piatră
care năştea în boabe de strugure,
cu fiecare lovitură căutam să sparg
inerţia golului din perete,

venise vremea să fiu liber,
o tornadă în nesupunere,
liber şi barbar travestit în sînge de abanos.

Cohorte de ciumaţi purtam
în gaura din talpă,
cînd slugile morţii deschiseră poarta
în miez de pîine la marginea
mîinii în minus.

Timpul foşnea în pielea mea gestant,
cărămizile se lipiseră între ele,
inima cealaltă pulsa
în temelia zidului.

Trebuia să răzbun
dorinţa miresei de a naşte o mie de biblii,

8.
Găsisem ghiocul
înainte să adorm în coaja templului
înainte să privesc naşterea şarpelui
printr-o altă pereche de ochi,

însă trenul mă rotea mai departe.

Iepurele se pitise între cutele frunţii
ghilotina tăiase în roşu cardinal
muntele de cîrpă
şi nimeni nu ştiuse de ce
călăul fugise în laguna de cuie,

din toată mahalaua rămăsese
doar arcul de triumf,
dictatorii muriseră
împuşcaţi cu suflete oarbe,
venise vremea cautătorilor de fosile,

marele gol,
setea nebunului-tîrfă,
ultima poftă înainte de ştreang.

9.
Şarpele ascunde în burtă
un sobor de preoţi somnambuli.

Ploua despicat peste virilitatea morţii,
ploua cu icnete şi nectar,
vacile zeului Apis mutate
în pragul fabricii de pisat sticlă
grase şi blonde
aşa cum fusese şi ea odinioară,

iubita pe care o ţineam în ochiuri false
pe a mea Laponie de vis,
un clinchet decedat,

o femeie ca un foarfece între două vecernii,
un Freud cu urechi galbene.

Absenţa ta.

Din clepsidra marelui rătăcit
răzbate o esenţă de flaut,
în zilele facerii nimeni nu va şti de nimeni,
nebunul-tîrfă sădea catedrale
în pîntecul morţii,
în marea de lapte o mie de capete caste.

Căutam pe cel nemişcat de dincolo de nimeni.

În această scrisoare
literele trebuie să rămînă virgine.
Dumnezeule!
Cirezi de lumină desfătînd viii şi morţii
miliarde de îngeri plebei,
Dumnezeule,
am să nasc eu în locul ei o mie de biblii.


Fălcile smogului

Timp deshumat,
dans arab cu autobuze britanice,
îndestulare prin scîncet,
cel nebun condamnat să repete
singurătăţi arbitrare.

Curg dintr-un pocal organic
urechi lichide,
sentimente.

O tîrfă s-a prostituat fictiv.

Fălcile smogului
hărţuiesc, străpung, izolează
oameni, cîini, memorie.

Uşa se deschide,
un zeu de carbon sărută vulgar
neputinţa mea.

Cuvîntul e dator să răzbune
procesiunea înţelepţilor.

Strigăt scurt,
jumătăţi simbolice de eternitate,
amprenta unui fluture
convertit în imediat.

Pruncul visează
moştenirea unei morţi virtuale,

părăseşte imaginea scufundată
în moarte, în confuzie,

cel clonat va primi sub piele
nesfîrşite vitralii.

Drumul continuă
acolo unde soarele nu străluceşte.

Noul sihastru,
suferinţa refuzului,
extaz eutanasic,
imaginea unei rune
sistematic expusă..

Oglinzi rotitoare

Indecis trupul
rotitor în seducţie,
lumină proprie, ocultă
a nici unei culori,

asceză în ochiul
interminabil,
reflexia vie
a limitării, lamentării
unui destin violent,

grundul ridicat deasupra ideii
urma unui martiraj prin oxidare,

recuzita mea incompletă,
gestul de a mima lumea
ca o tîrfă sentimentală

trupul unei naşteri
obsedant repictată,
imaginea unui creator impulsiv
voinţa de a iubi
prin oglinzi rotitoare.


Atît de aproape

Roţile se-nvîrtesc în ochii nebunului
mai mulţi şi mai mulţi kilometrii
ce nu se sfîrşesc,

un cal roşu şi o primăvară mai mică
vor trece pe lîngă şi tu
mă vei uita.

Lumi de absint

Cu o nerăbdare deprimantă
recreez
o dimensiune improprie,
mijlocitoare
exodului
dintr-un sine într-alt sine

Orbitoare,
torţa singurătăţii.
Încă mă ştiu
călător prin lumi de absint
înălţător,
asmuţit
în propria descompunere