Parffy Jurnal

"Femeia Deja vue", Editura Opera Magna. Iaşi - 2007


Femeia deja vue


1.
Întotdeauna voi crede
că acest anotimp este al cărnii,
al algelor roşii
şi al neatingerii.

Zile,
solzi ai halucinaţiei
împrăştiaţi pe covor,
cuvinte fără vocale
la care nu pot ajunge
decît printr-un urlet

mi se pare într-atît zgomot,
într-atîta chemare,
încît am să-i construiesc un templu
care să le conteste pe celelalte.

2.
Pe ea am văzut-o altfel
decît pe celelalte răsărituri

de vină nu îi este trupul,
nici mirosul cald de vizuină,
ori gesturile nedefinite

mai înainte de a fi trezit,
ochiul îşi pierde prada.

3.
În trupul aceluiaşi vis,
i-am simţit sînii
ca doi şobolani
care mi-au ros întristarea,

tăcută stătea în pulberea morţii,
îşi ascundea sexul
ca pe o posibilă armă.

Ea trebuie să fi fost odată
în visul meu,
o altă Auroră cu degete trandafirii.

4.
Împing ochiul înapoi în orbită,
arunc roţile de la heruvim,
în seara aceasta,
am să mă plimb cu miriapodul
între tanagra mea preferată
şi zeul cu nume de şobolan,

în seara aceasta
am să zidesc în interior
singurătatea, urletul, amărăciunea,

apoi, vom face dragoste
şi ne vom spune pe numele morţii.

5.
Intru în sexul tău
ca într-un mormînt jilav
anateme, anomalii, antifiinţe,

îmi caut figurina,
îmi caut solitudinea,

urc sonor,
dincolo de mijlocul tău,
dincolo de nodul,
din care îţi pornesc aripile,

nu pot avea sentimentul că am învins...

în carcasa mortului
e înfiorător de albastru.

6.
Călăresc o reptilă
de rouă neagră, siderală,
pe aceea cu nările cît doi cîini
care ucid întruchipările nechibzuinţei.

Urc visul tiptil pe un cal,
călătoresc printr-o fantă de mărimea unei clipiri,
tupurile mele pierdute
îmi amintesc despre
femeia deja vue,
despre prima oglindă a morţii

7.
Te vreau drog gîndului,
nările să nu mai simtă,
urechile să nu mai audă,
cum oasele trosnesc
haotic în oase,

cum devii grotescă şi seducătoare
în întuneric,

îţi aminteşti cum ne creşteam
unul într-altul moartea,

tîrfa cu unghii de lemn
ne trăgea după ea,
mergeam în tăcere
ca nişte cîini apocaliptici.

8.
Deja vue, deja vue, deja vue,
degetele ei ca nişte trasoare
negre de ziuă
mă caută prin trupul morţii,

prin orbitele goale
mă plimbă femeia deja vue,

zornăie oasele de întuneric
neputincioasa, neînţeleasa,

ispitindu-mă
cu visul unei alte lumi.

Deja vue, deja vue, deja vue,
pe acest maidan cu genunchii la gură,
am fost aruncat,
imaginează-mă umblet.


Maşinăria de tocat fluturi


(interpretare dramatică, neliniştire,
revanşă împotriva poemelor cu fluturi)

motor...

(Se sting luminile, în cadru apar cîteva singurătăţi clandestine.)

Un bătrîn stă aşezat pe scaunul pentru bătrîni,
priveşte în zare un fluture alb
care îi mănîncă pămîntul de sub picioare.

Călătorim nevăzuţi printr-o branhie uriaşă,
batrînul are o plasă de prins fluturi pe umăr,
eu duc găleata cu var,

(întoarce capul, respiră, lumină...
mai multă lumină...)

Bătrînul ţine sub limbă un păieanjen pe care îl crede nemuritor.
E singura fiinţă care leagă şi dezleagă.

Branhia păianjenului ne izbeşte întruna de nisip

Ajungem în oraş.
Suntem învăluiţi într-o lumină violetă.

(Porţile se deschid, coborîm.)

O ceată de femei cu ovarele zidite în var
şi o singură buza pleoştită,
pe care o plimbă de la una la alta
îşi întind nebunia pe sîrmă.
El cine e? Ce vrea?

(Bătrînul trage de manetă şi porneşte maşinăria.)

Camera obscură.

Fiecare locuitor al oraşului are o cameră obscură,
în ea se află un scaun, un tendon care atîrnă
de grindă, hîrtie şi creion.

În oraş miroase a femeie şi a sînge de miel.

(Locuitorii simulează un exod.)

Evacuaează mai întîi zei, găleţile cu var,
plasele de prins fluturi,
albumul cu fotografii al oraşului,
la urmă vin femeile şi copiii.

Duc împreună cu ei îmbrăţişări imperfecte,
trupuri cambrate, praf, miros de sînge închegat.

Seara vor merge la teatru.

(Reprezentaţie specială.)

Numai astăzi intrarea costă un pumn de sare.

Actorii învîrt pe degete
cercuri de linişte şi cercuri de nelinişte,
maştile cad una cîte una,
bătrînul se dovedeşte a fi un mulatru tînar.

Lampioanele se aprind, tendoanele se rup.
Albumul cu fotografii al oraşului este ars pe scenă.

(Scena se învîrteşte, balcoanele se deşurubează,
loja e luminată intens)

Păianjenii ies de sub limbă, actorii ies de sub limbă,
prin aerisire intră fluturi uriaşi

maşinăria horcăie, teatrul se clatină, oraşul se cutremură.

(Aclamaţii, fluierături, multe bătăi din palme,
găleţile se varsă, sala se umple de var)

Camera obscură îşi închide aripile,

reprezentaţia s-a terminat
unii plîng sau rîd alţii se lasă sugrumaţi
de păianjenul de sub limbă.

Linişte imaginară

Privesc din unghiul mort al resemnării
această trepanaţie uriaşă,
acest oraş,
improvizat pe o maşinărie
al carui scop
nu-l ştie nimeni

(Bătrînul trage de manetă.
Se aprind luminile,
cîteva singurătăţi clandestine
sunt prinse sărutîndu-se în sală.)

***
! Totul se repetă la infinit în cele mai mici detalii, pînă la
epuizarea psihică a audienţei.


Sunt făcut din oasele unei femeii albastre


Sunt făcut din oasele unei femeii albastre,
din cuvintele ei întoarse în oglindă,
sunt acolo
în lumea ei conică,
lucrez într-o ocnă de cuvinte,
în urletul ei interior.

Cu fiecare lovitură
sparg o bucată de timp
şi o bucată din mine.

Nu ştiu dacă e zi sau e noapte,
nu ştiu dacă voi da peste vreun zeu
sau peste moarte.

lovesc în peretele de cuvinte uitate,
lovesc cu toată forţa mea
în chipul hîtru al singurătăţii.

Nimeni nu mă poate opri,

ştiu bine că drumul spre lumină
trece pe aici,
că fiecare lovitură
poartă în ea smerenie şi îndoială,

Ştiu bine,
Sunt făcut din oasele unei femei albastre,
din cuvintele ei întoarse în oglindă,
în nisipul ei viu
am găsit căldura tristeţii
şi tot acolo mă voi întoarce.


În tine sunt spaţii verticale


În tine sunt spaţii verticale,
spaţii negre,
greoaie,
pîntecoase,
pentru care nimic nu contează.

Noapte de noapte,
din chivotul tău,
se aud voci
mincinoase
care vorbesc
despre o lume
în care
oamenii nu au sex,
nu au vise
acolo nu există spaţii între cuvinte,
nu sunt nici clovni, nici marionete, nici farfurii zburătoare,
acolo nu se cumpără şi nu se vinde nimic.

În tine timpul levitează
şi se înnegreşte zi de zi,
aşa,
ca într-o biserică.


Poezie de ocazie 1


Am întîlnit o posibilă conspiraţie
printre cărţile mele,
se zvonea că personajele mă vor ucide într-o noapte,
că de ani buni se pune la cale
o debarcare de proporţii homerice,
că undeva pe ultimul raft se fabrică în secret
armament.
Trebuie să ai grijă,
nu se ştie niciodată
cine pe cine, ce şi cum
dar...
e posibil, mi-a spus trădătorul,
să nu se întîmple chiar asa.


Figurină 1


O cameră fără ferestre, o pălărie de paie aruncată
într-un colţ al camerei, un ziar care tocmai a ars şi fumegă.
Personajul stă cu spatele la public.
Citeşte dintr-o carte cu coperţi de aer...

(Ridică mîinile către cer, inspiră puternic…
Întoarcere bruscă în re.)

Am descoperit că se poate zbura
printre lanuri de orbi,

că viaţa e atît de risipitoare cu monştrii,

că pot să mă rog pe muntele fricii,

am descoperit în pumnul acesta de ţărînă
pe cineva care mă iubeşte.

(Roteşte privirea, creează impresia de nesiguranţă
cineva te urmăreşte…
Cartea îţi scapă din mîini şi îşi ia zborul.)

O femeie de piatră mi se opreşte în daltă,
un vis antic,
murdar, profanat.

o femeie care are
pinteni în loc de ochi

şi din care creşte iarba.

(Mergi cu paşi apăsaţi, Stai!
Te prabuşeşti în tine.)

Sunt născut într-un secol cu forma de bronhie.
Respir aşchii filosofale,
mimez
amor, durere, credinţă,

mă rotesc în trecut,
dau din aripi,
ies spre lumină,

într-o plasă de prins fluturi
cineva
tocmai îşi leapădă trupul

(Eşti prins în mijlocul unui cuvînt
fără credinţă. Îţi scoţi şi ultima mască.)

Reneg, distrug,
urc în spirală,

din ea îmi construiesc pantofii de lut,

din ea,
un şarpe de apă vie
îmi şuieră timpul.

(Zgomot de fond. Personajul dispare
în camera obscură)


Antifigurină 1


Bine am zis...,

dimineaţa asta nu are nici o rană,
nu sîgerează, nu e o dmineaţă răutăcioasă,
nu aduce nimic nou
cîinele de pe preşul vecinei de la etajul întîi
a dispărut,
cele două undergrond stau priponite în mătură
şi fumează nişte ţigări puturoase,
nu, nu e nimic neobişnuit pe acest tronson,
pe această circumvoluţiune,
nu, nu e România pe care o visez,
dar nici nu pot fi sigur de asta.

Oameni fără garanţie văd zilnic
pe trotoarul care desparte lumea lor de lumea noastră,
sunt ca nişte cărţi de tarot umflate de apă,
şi de fiecare dată, mi se pare că
că au ceva ascuns undeva într-unul din buzunare,
ceva imaterial şi dureros.

***
O ceaţă otrăvitoare se rupe din coapsa ei,
din venele ei transparente
ţîşnesc amintiri ucigaşe,
încet, peste un oraş fără nume...

mă aud respirînd şi mi se face frică,
între pereţii aceştia de beton nu adie nici o umbră,
nu e nimic magic, nimic păgîn, nimic luminos,
nimic de mîncare.

Ce bine seamănă zilele astea între ele...,
parcă ar fi nişte mame care şi-au pierdut copiii.
Umblă înnebunite şi
strigă cuvinte fără sens.
Sunt zile venite din nord, zile reci şi umede,
zilele unui alt timp.

***
Scriu despre noapte...,
e aici în faţa ochilor mei, dincolo de fereastră,
e o noapte stearpă cu douăsprezece simţuri,
respiră greu şi inegal
o nouă naştere fericită,
e o noapte de care ea se fereşte

***
De trei zile nu am ieşit din casă,
nu am ucis nici un gînd, nu am strivit nici o idee,
doar gîndacii albi au pocnit sub bocanc,
găndaci umflaţi de cuvinte,
comozi şi leneşi,
cei care nu şi-au mai dorit să fugă.

***
O privesc şi o vad îmbătrînită,
o văd moartă, fără haine, fără bijuterii, fără dorinţe...
o femeie care alunecă printre cuvintele mele,
o femeie născută din cele douăsprezece simţuri ale nopţii,
zîmbeşte...
aşa...
zîmbim împreună...

***
Moartea îşi roade unghiile, aşteaptă...
s-au băgat măsline,
în spatele meu s-a făcut o coadă uriaşă,
sunt o masă compactă flămîndă, le aud maţele,
le simt mîinile butucănoase, mirosul de praf şi sudură.
Sunt prea mic, prea laş,
sunt scos din rînd...
Mănînc măsline, le sug ca pe nişte bomboane,
mereu îmi vine în gînd episodul ăsta...

***
Cuvintele ei aveau un anumit fel de a mă privi,
şi niciodată nu se lăsau auzite pînă la capăt,
cuvintele ei se lepădau de sine, şi deveneau mici bule de spaimă.
Se roteau în jurul meu în nopţile cănd mă dureau dinţii,
apăreau doar atunci în mici bancuri frumos colorate,
erau singurele mele nopţi în care îmi lăsam despuiat sufletul,
îl lasam aşa ca pe un vagabond aşezat turceşte într-un colţ al camerei,
îl lăsam ca pe un gîndac încremenit în chihlimbar.

***
Fumez şi ea paşeşte pe fumul albastru, otrăvitor,
pe ticotina şi gudronul care ies din mine,
fumez flegmatic, fumez coleric,
fumez din nicăieri,
pentru ca ea să aibă pe ce să calce,
pentru ca ea să nu se prăbuşească în întuneric

***
Nu încerca să mă uiţi
ramurile bat încă ucigaş în fereastră.
E un tabu atunci cînd,
tălpile se dezlipesc cu zgomot de cimentul umed,
iar vacile Apis ne privesc curios din oglindă.
În seara asta femeie, te rog,
să nu apeşi pe butonul roşu al telecomenzii
fără să vezi macar un singur om care moare,
doar trage fumul acesta în tine,
e un dar de la zei.


Figurină 2


Mă roteam ca un contrabas fără coarde,
visam să găsesc
cuvîntul care fugise din mine,
cuvîntul acela fără timp,
fără milă,

totul se potrivea perfect,
cerşetorul de duminică,
zgomotul maşinăriilor,
parfumul magnoliei moarte
pînă atunci nu visasem nimic
între palme de femeie,
nici nu credeam că se poate visa
din umbră.

Cuvîntul acela
mă tăiase odată în bucăţi,
pentru că vroia să mă împartă săracilor,

cuvîntul acela cu urme de bici pe spate,
cuvîntul acela sîngerînd,

cuvîntul,
care iartă,
era singur şi pescuia
pentru mine

începutul lumii.


Antifigurină 2


Îmi prind capul în palme şi îl rotesc cu neîncredere,
singurătatea
m-a luat astăzi cu ea pe bulevard,
mergem într-o direcţie necunoscută,
păşim încet fără grabă,
suntem din ce în ce mai grei,
din ce în ce mai înalţi,
oamenii ne privesc cu spaimă,
din mine au început să iasă barbarii,
care pradă acum oraşul Iaşi.


Figurină 3


Am o păpuşă de sânge
pe muchia patului,
ce mă priveşte ostentativ,
mestecă gumă şi face baloane,
în seara asta o să-mi spună o poveste nouă
o poveste despre un oraş
ridicat pe catalige,
acolo, lumina pătrunde doar printr-o fantă mică
făcută acum sute de ani de o pasăre
acolo, locuitorii,
se închină în biserici în formă de scrumieră
şi sunt extrem de curioşi,
atunci când vreun străin
vine să moară aici.
în oraşul acela,
străzile sunt din fier
şi au toate acelaşi nume,
spus mereu altfel,
păpuşa mea de sânge ştie mai bine
cum trebuie să-ţi roteşti limba,
ca să pronunţi corect strada singurătăţii nr...,
colţ cu strada singurătăţii nr...
..............................

E un oraş înecat în rugină,
un oraş fără copii, fără maşini, fără tramvaie,
casele nu au decât o singură fereastră,
bisericile o singură cruce, străzile un singur trotuar,
aici nu sunt nici câini, nici pisici vagaboande,
nici păsări în colivii, nici ziare, nici posturi de radio,
de cele mai multe ori nici oamenii nu sunt ceea ce par,
aici îmi spune păpuşa mea de sânge,
nimeni nu s-a sărutat vreodată,
nimeni nu a făcut dragoste,
nu a strivit sare în pumn.

Oraşul, îmi şopteşte ea, are un singur loc interzis,
o vena uriaşă de lumină,
pe unde mi-a intrat sîngele în cîrpe.

O am pe livia pe muchia patului,
un pahar de apă pe noptieră,
cineva porneşte o maşină în spatele blocului,
e prea dimineaţă şi mă dor oasele, ninge...
o pasăre loveşte cu ciocul în fereastra mea,
o pasăre care vine odată la cîteva sute de ani.


Antifigurină 3


Ninge cu sepii, cu mercur şi cu spaime,
livia doarme ca o clepsidră,
strînge la piept un ursuleţ cu ochii de fontă,
amintiri dureroase de prin alte locuri,
e atît de tristă, atît de frumoasă,
acolo,
la margine patului,
în hamacul ei de vene,
feţiţa păianjen
îmi devorează
cuminte
timpul.


Figurină 4


Am încercat să ridic capul, să-mi scutur cenuşa,
m-am izbit atunci de peretele acela construit monstruos
din omizi şi timp, ea stătea la un pas în urma mea
şi număra cu voce tare zilele
pe care aveam să le petrecem împreună,
eram un cuplu hidos printre alte mii de cupluri
ieşite să vadă lumina soarelui,
dezbrăcaţi, cu pielea înfiorător de albă,
tîrîndu-ne burţile uriaşe prin mizeria
celor care ne ţinuseră închişi,
în propria noastră eternitate.
Am stat şi am privit lumea care mai rămăsese,
ne-am făcut braţe noi şi ne-am pus ochi noi,
am făcut dragoste şi am început să uităm
nimerisem într-un loc unde nu se întîmplase niciodată nimic
unde nu murise nici o făptură,
unde nici un atom nu-şi pierduse echilibrul,
nimerisem pe o plajă îndepărtată,
departe de zgomotul ultimilor automobile,
departe de fabricile gri
ale unei lumi utopice, departe de blocurile cenuşii,
de tramvaiele mirosind a cauciuc ars, departe,
dincolo de bancomate, de zgomotul mort al tastaturilor,
ne pierdusem definitiv, ea începuse să-mi cînte,
erau cuvinte pe care nu le mai auzisem niciodată,
nici ea nu le cunoştea încă sensul,
lumea cea veche continua să ne cheme la ea,
îşi trimitea zi de zi mesagerul,
o insectă învizibilă, inodoră, făcută să treacă
prin carne prin oase, prin amintiri,
o insectă care ni se arăta numai noaptea
ca o planetă îndepărtată.


Antifigurină 4


Eşti singura absenţă
dintre spaţiul meu şi cel al exilaţilor,
o insulă de jăratec,
în care poposesc homunculşii,
înainte de moarte.


Figurină 5


Astăzi, în mine
nimeni
nu mai înhamă nici un creion,
s-au aşezat cu toţii în genunchi
şi clipesc
într-un mod radical,
de-adreptul pervers,
clipesc unul în-traltul,
sinucigaş,
complice,
clipesc,
pentru că, nu-i aşa,
trebuie să o facă
de o sută de ori pe minut,
fiinţele mele hidoase,
jumătăţi de cuvinte
pentru încă o zi


Antifigurină 5


Am aflat cu surprindere
că ea are în vagin poezii,
că uneori îşi înfinge degetele adînc
şi trage de urechi versuri diforme,
atunci cînd i se termină cheful de viaţă,
îl strînge ca pe un ghem de sîrmă înghimpată
şi îl aruncă în camera cu jucării,
alteori, îl ceartă isteric şi îl pedepseşte fără motiv,
doar pentru că există

în vaginul ei se repară uneori cuvinte
şi expresii de tot felul
aici se tipăresc în secret multe cărţi,
se scot tiraje uriaşe la un preţ de nimic,
pentru că aici sunt angajaţi,
bărbaţi fără căpătîi.


Figurină 6


Te simt de aici,
în camera mea,
eşti obosită,
lipsită de chef şi de pudoare
îmbrăcată într-un capot decolorat,
umed la mîneci...,
stai asezată pe un scaun fără spătar
şi fumezi
fără să ştii de ce
tremuri, închizi ochii
ca o sinucigaşă.
Nu ştii cine sunt,
nici nu bănuieşti că în seara asta
te-am ales pe tine.


Antifigurină 6


De departe părea un falus
înţepenit între
doua buze metalice,
un ligament nesfirşit
legat de coada timpului,
prin care, tu,
ţi-ai fi dorit să navighezi
cu viteza unei lumi care
dispare menstrual
pentru totdeauna.

Şi totuşi, nu era asta,
nu era o singurătate
ieşită să-şi urle nebunia
pe străzile
proaspat vopsite cu sînge,
nu era nimic
din tine,
nimic din mine.

Ca o placă grea de marmură,
urletul acela
mă prăbuşise
la picioarele tale.

Te priveam de acolo,
din şarpele violet,
în care murisem
pentru a nu stiu cîta oară
în acea zi.

Şi totuşi nu era numai asta,
nu luminau
doar runele mele
în acea pată fierbinte de pe cerşaf,
un zeu îşi făurea sufletul.


Figurină 7


Am putea fi
cu privirile
unul într-altul,
am putea fi, la fel de bine,
doi străini
care se întorc
de niciunde,
legănaţi
de autobuzul
în care plouă
şi e cald,
ca într-un uter,
prin uşile lui
întredeschise
nu ne priveşte nimeni
şi nu e nimic de văzut .
Cale de două staţii,
am putea fi
cei mai trişti oameni
din lume
şi, de fapt, asta suntem,
fără măcar
să ne fi născut vreodata.

Antifigurină 7

underground,
capătul liniei,
coridoare albe,
kilometri de coridoare…
Atenţie! Nu trebuie să ne rătăcim!
Pentru că aici locuiesc
cele mai frumoase femei,
femei cu buzele de culoarea cafelei,
femei labirint,
despre care
se spune
că se lasă iubite
o singură dată.


Figurină 8


Îmi dau omizile cu ojă,
le fac frumoase,
le pregătesc pentru ziua
cînd tu
ai să înfrunzeşti...


Antifigurină 8


Urlă în mine o femeie singură.
Pe tine nu te pot sparge, tu nu eşti casant,
nu eşti de ciocolată,
transpiraţia ta nu miroase a bani,
nu, nu eşti făcut să te împrăştii în singurătăţile altora,
tu mergi mereu cu capul gol,
mereu înainte,
şi nici măcar un ursuleţ de pluş,
nu ai...
Pe tine nu te pot lipi ca pe un abţibild
de fusta mea,
tu nu eşti făcut pentru mine,
nu eşti şi gata!


Înregistrare anonimă dintre un el şi o ea
(sau poveste de iubire între două terminale)

Ioanei, oceanului, lupilor oasele noastre…


Banda 1

ea: fuck!
el: bine, bine, dar eu nu ştiu să iubesc terminal!
ea: te înşeli.... tu eşti construit să iubeşti terminal.
Numai să ai grijă să nu te accidentezi, dragul meu...
el: chiar nu ştiu!
ea: laşule!
el: eşti draguţă foc...
ea: da, sunt...
el: şi tu îmi placi!
ea: uite, zîmbesc!
el: te vad…, te aud…, te simt…!
ea: hei!
el: hei! Ce ai?
ea: am voce de copil răsfăţat să ştii…
el: nu-mi pasă…,
am avut o prietenă cu voce groasă, poruncitoare
era fascinant să-ţi şoptească ceva!
ea: eu, aş vrea să am o voce de femeie fatală
el: şi cum vine asta?
ea: aşa, ca o şoaptă...

el: poţi!
ea: ştii, eu pot multe…, pot totul…, am cum…, însă nu vreau!
el: bine…
ea: îmi place mai mult să te privesc pe fereastră
cum stai închis în ou
să ştii...
acum te urmăresc,
te miros,
las firimituri în urmă...
el: am să ies,
am să te cigulesc...
ea: aşa să faci
şi încă ceva… să nu mă visezi niciodată!
el: niciodată?
ea: promiti?
el: promit...
ea: aşa,
asta vreau!
el: de ce spui asta?!!
doar scriem unul pe altul
ea: aşa…, doar scriem , scriem…
înteleg….facem sex,
ne învirtim în acelaşi ou , ne…
el: fuck! ne tatuăm cuvinte de amor!
ea: fuck e al meu….
el: ok!
ea: mîzgîlim cu creioane colorate, cu ace...
el: stăm amîndoi cu picioarele în X...
ea: în două X-uri,
ca într-o stea din palmă.

Banda 2


el: există între noi o pasăre fără aripi
ea: fără...
el: care vine de undeva de sub pămînt
ea: ca un ciung
el: fără...
ea: pasarea kiwi?
el: atinge cu ce a mai rămas după tăiere
ea: fără...
el: cu maţele ei de pasare, cu…
ea: fără
el: bine… fără…


Banda 3


ea: tu eşti o poezie!
el: sunt, mereu am fost,
dar şi tu eşti la fel, esti şi tu construită terminal
ea: ba nu...,
acum nu mai sunt decît un roman prost,
cu final previzibil,
în care mor toţi...
el: şi dragostea moare?
Ce final previzibil...
ea: da… chiar aşa
el: s-au iubit terminal
0…ea: 0…
el: greşit tastă...
ea: şi eu...
el: vezi, pînă şi greşelile le facem în acelaşi timp
ea: ha...
el: oare, nu cumva eşti partea care s-a desprins din mine,
care a naufragiat?
ea: nu! nu sunt...
şi acum e timpul să ies din ou,
acum sunt Heliocpteris.
el: hei! nu mai fi copil,
acum respiră,
promiţi?
ea: doar dacă nu ucizi pasărea cu o prăjină
el: a…. asta nu e greu….


Banda 4


el: hei, ce faci?
ea: citesc ce scrie pe cineva
aflat undeva departe
el: mai departe decît mine
ea: da… citesc şi mă dilat
în literele lui
el: eu încă pedalez zgomotos
ea: iubeşte!
acum e timpul!
el: hei…de ce-mi spui asta?!
ea: pentru că eşti un pui,
asta eşti!
în coaja lui
care se uită pe ferestră
ba nu… pe o ferestruică
micăă… micăăăă…
mică de tot
şi care vede lumea pe dos
el: prostii…
ea: am să te iau pe aripa genelor,
am să te duc în cosmos

el: vin, dar lasă-mă să-mi iau ceva de mînacre
ea: îţi dau eu
nectar de stele stinse
şi de supernove
el: atunci e bine,
am să-mi pun costumul cel nou,
cel cu pene de vrabie
ea: fără...
el: cred că eşti tare simpatică
ea: în veşnica explozie,
am napalm la fund
cum spunea cineva
el: aşa precum o civilizaţie dispărută?
ea: da…sunt
măăăă... nu sunt dispărută,
să ştii...
el: oraşul tău e acum năpădit de junglă
distrus de uragane,
pe acolo trece un vînt care are o mie de ani
ea: da... trece călare pe o meduză uriaşă cu elice,
vine să mă vadă,
este un iubit mai vechi,
prestidigitator,
este cel mai vechi….
el: el te-a învăţat toate astea?
el ţi-a dat toate mîinile aste fără piele?
ea: el....


Banda 5


ea: ce faci astăzi?
el: azi stau în picioare
ea: azi îmi fac un tatuaj
el: azi ascult jazz
ea: azi crestez un arbore de pîine
el: azi îmi fac curat în vene
ea: azi tai trei curcani
ea: azi mă aflu sub pielea oceanului
şi te gîdil la tălpi
el: azi, azi, azi...
ea: azi e bine,
ai voie cinci minute pe zi…,
să-mi spui… ce te-am rugat…
el: azi….
ea: nu văd decît negruverdealbastru,
aşa cum un cîine vede lumea
dintr-o rană
el: danger!


Banda 6


ea: auzi... hai să ne croim o cicatrice de iubire!
el: să stăm, acolo, ca doi paraziţi?
ea: doi paraziti albi...
el: da, doi paraziţi de lumină...
ea: ouăle mele sunt grele de naştere!
el: cîntaresc cît un transatlantic, cît un bulding de treizeci de etaje...
ea: nimic nu poate fi mai greu,
decît un grăunte de fericire.
ea: spune-mi că vei ieşi din mine
înspumat
el: voi ieşi fără vocale, fără ţipăt,
voi ieşi şi nu mă voi mai termina niciodată,
voi continua să ies
ea: am să mă rup în două
am să mă rup…
aşa, să ştii…, am să…
call!
el: ok!
ea: wrong number!
el: fuck!
ea: ce mă enervează hispanicii ăştia parcă sunt idioţi,
ăştia, care mă scot din mine, mă enervează.


Banda 7


el: cum e în mine? ştii?
ea: Ştiu!
în mine e un drum lung,
pe marginea lui cresc flori…
ea: wow...
doamne ce de flori ai în tine...
şi vremea e plăcută, să ştii…,
nu e frig deloc...
e numai un pic, umezeală...
el: poate din cauză că stau la tropice
ea: am mă opresc la răscruce, lîngă inimă,
te aştept!
el: vin, promit!
ea: eşti deja pe drum,
te văd!
Da, da, te văd!


Banda 8

ea: în tine, sunt o sută de anotimpuri
şi toate au un nume,
dar nimeni nu poate să le rostească,
se tem ca vor fi izgoniţi,
e secret de stat.
el: nu le mai rostesc pentru că le uită,
le uita…
ea: apropo tu ştii că în tine locuiesc
oameni de hîrtie?
el: aia nu sunt oameni,
sunt neutrili.
ea: ştii ce…,
în tine e o lume pe care numai eu o pot vedea,
am să-i dau afară pe toţi!!
unul cîte unul,
ca pe nişte amintiri trunchiate
el: dar sunt oameni de hîrtie!
sunt nişte poezii, atîta tot...
ea: mai bine le dau foc
el: mai bine nu…!
ea: ştii ceva asta e jobul meu
să călătoresc prin tine să fac ordine,
azi am mers prea mult şi mă dor picioarele.
Pa!


Banda 9


el: m-am plictisit să stau în cochilie
la fereastră
mă simt ca un … apus stins de cerul gurii tale?
ea: nu esti mulţumit?
el: nu!
ea: nici nu trebuie… Mai bine zi după mine:
drondondondi britindendi nendendi hendi endi.


Banda 10


el: hei…
ea: sunt nervoasă
vreau să mă strîngi în braţe
hai, doar tu eşti bărbatul…
tu ştii…
tu ştii cum să frîngi o femeie
el: ştiu…
ea: ştii?
el: hei! Ce e cu tine? Ce ai?
ea: nimic
în mine ţîrie un greiere.


Banda 11

el: hai să jucăm “să”
ea: hai…!
el: hai să ne tatuăm în fiecare dimineaţă
cuvinte inventate pe şolduri,
hai sa ne coasem buze de animal,
sa le prindem cu sîrmă
ea: aşa ca să avem o mie de rîturi pe pielea noastră,
o mie de guri flămînde,
să ne punem copite de sare,
şi unghii lemn,
să ne punem
solzi,
el: solzi de femeie şi solzi de bărbat,
vom fi ca două ace uriaşe,
cu două găuri uriaşe
prin care El va trece un fir de aur
din lîna de aur…
ea: un fir subţire şi luuuung...
el: infinit...
ea: minus-plus?
el: ne vom pierde…

ea: nu! Vom înţepa
cerul şi pămîntul, vom călători,
în lumi paralele şi lumi neparalele,
ne vom iubi terminal
el: ca două cuie bătute în pupa navei,
care nu ajunge niciodată în portul niciodată.
ea: ne vom lovi, ne vom freca pieile de ace
pînă la sînge…
el: vom face schimb de ace,
ace otrăvite, ace de carbon, ace sinucigaşe
el: ne vom strînge atît de puternic în braţe
încît vom lasa o dîră de sînge
ea: daţi-ne o nicovală, străinilor,
o forjă,
să ne facem frumoşi!
el: să ne lăsăm torturaţi, potcoviţi, arşi,
să curgem ca metalul topit
unul întraltul,
să ne nituiască fundurile, sînii, burţile, tîmplele
el: să ne deschidă naibii gurile,
să ne putem soarbe unul pe altul,
ca două animale din preistorie.


Banda 12


el: hei! Ştiu ce eşti...
ea: ei na... ce?
el: ceva de negăsit în tabelul lui Mendeleev,
fir alb de creştet alb…
ea: hîmm.. nu! Azi vom număra nouăzeci şi nouă de fire,
nouăzeci şi nouă de zile, nouazeci şi nouă de lupi şi...
el: şi, în fiecare zi, un lup va bea din tine
substanta rară şi apoi...
ea: va veni el, prestidigitatorul cu degetele mari şi boante,
cu mîna lui rece, solzoasa, unică
prestidigitatorul îmbrăcat în blană de lup
el: nimeni nu-l va auzi, nimeni nu îl va vedea
zice-vor toţi lupii gurilor mele!
ea: ţie, ţi-e frică de el de ei, de mine?
el: hei…
e imposibil să te fi lungit întratît
chiar pînă acolo unde se deschid foalele,
ştii… te va turna
în formă de fetiţă,
de fetiţă rea…,
cu mînile muşcate de lupi
ea: cumpăraţi-mă
mame de copii buni,
pe o blană de lup,
pe un fir alb de creştet alb,
zece cenţi ,
un cent,
dacă nu mă dau pe gratis,
pe o sticlă cu lacrimi de liliac,
pe-o şoaptă....
fuck!


Banda 13


ea: fetiţa din mine
vibrează ca o sabie,
acum a ieşit!
el: o aud cum pîrie...
ea: ai grijă să o fixezi aşa cum trebuie,
să îi faci un nod la un capăt
el: o rup,
o crestez peste tot,
o fac frumoasă
ea: dar eu nu vreau aşa,
eu vreau altfel,
vreau să mă pun invers
aşa să ştii,
invers!
el: îmi sîngerează genunchii
ea: aşa şi trebuie,
aşa se intră
prin inima mea,
de-a buşilea
el: hei! Dar, cerberii tăi
nu îmi fac nici un rău,
îmi sug degetele,
unul cîte unul,
mă ling în palmă
ea: nu te teme!
îşi strecoară limbile moi,
printre unghiile tale scurte,
între degete,
printre unghii,
se cuibăresc în pumni,
fiecare în cate unul şi se roagă,
se roagă….


Banda 14


el: regele de cîrpă
are o regină de cîrpă,
un tron de cîrpă,
locuieşte într-un palat de cîrpă ,
într-o ţară de cîrpă…
ea: cîrpă, ce eşti!
Hai, să te leg la ochi
cu un petic
de rege.
Hai!
să jucam un joc…
de-a Tîlharii
el: hai mai bine să ascundem moartea într-o carte,
s-o băgăm printre foi,
s-o închidem într-o bibliotecă
şi să pîndim…,
să vedem cine o împrumută
ea: poate dura zile, săptămîni, ani, secole
dacă nu vine nimeni.

el: întotdeauna vine cineva.
ea: hei! ghici mai bine cum este limba mea!
el: gri!?
ea: nu!
el: transparentă!?
ea: nu!
el: ca o furnica roşie!?
ea: nu! nu! nu!
el: ca un stilet!?
ea: nu!
el: ca un lup!?
ea: nu!
el: ca o maşinărie de tocat fluturi!?
ea: nu….
el: ca un cub spart la un colţ
ea: nici aşa nu e…
el: atunci cum e…cum?
ea: n-am să-ţi spun niciodată!


Banda 15


ea: azi cresc neîncetat,
aşa, ca un ciulin uriaş,
dar, să ştii că totuşi sunt fragilă,
şi mă împrăştii mereu,
iar tu… tu trebuie să mă aduni,
să mă împachetezi, să mă pui în cutiuţele mele cu farduri,
să mă speli pe mîini,
să mă înveleşti în prosopul tău roşu,
şi să mă pui la fereastră,
să respir…,
auzi să mă pui la uscat,
la presat într-o biblie,
voi sta nemişcată,
nici nu vei şti că sunt acolo.
el: voi şti…!
ea: nu, nu vei găsi pagina
de fiecare dată, vei nimeri în alt psalm….
în altă cîntare a cîntărilor…!
el: hei… pînă la urmă cine eşti tu?
ea: sunt o femei, o aşchie de plută, o stînă, un lup, o preaiubită,
un inorogu rănit, prestidigitatorul, corabia niciodată,
drondondondi britindendi nendendi hendi endi,
sunt acolo…
mică, mică, miiică…
mă ascund în ochiul furtunii.
Dar tu? Tu! Tu cine naiba eşti?

(zgomotul tastaturii înceteză brusc)


Poem fără cuvinte


Nu mai pot schiţa nici un
gest
privirea mea e dincolo de orice
obiect
aud doar zgomotul de fond
al oraşului
sunt atât de singur
imobil

nimeni nu mă poate privi
nu pot privi pe nimeni

secundele mele gestante
nu au nici un gînd
nici o tresărire
sunt o rocă
care transpiră.
prin
inima morţii
moarte
moarte
Şi…

Eu am iubit!

Acum singur
prin lumină obscură
levitez
amintiri

Şi…

mă urăsc
de dorul ei.

A mai trecut o zi
indiferentă
perfectă
o vocală
un eşafod

eu…

al nimănui glas
fără şi undeva
trebuie să…

îmi pregătesc zborul
un retuş,
o şuviţă rebelă
o sinucidere inventată

o tîmplă care vibrează
pervers...

mi-aş luat viaţa
pentru
a recunoşte
că
mi-am luat-o

hîm…

acum
vreau să fiu pîntec
vreau să aud moartea
lovind cu picioarele
în cuvintele mele

ele
atît de nefolositoare

ea…

nu-mi ajunge orizontul
pentru a o privi
pentru a mă privi
eu
am
iubit

Şi…

ce e rău în asta?

Şi…

dacă trebuie
voi dansa cu moartea
draga mea Rococo

eu…

te văd acum
ca pe o femeie albastră
care doarme
doarme…

Şi…

atît de singur
liber
atît de…

piatră
care arde
median
pe
linia
orizontului.

Eu…

mă voi uita
pentru ca
Tu…
să …
şi…
ştii…

Dumenezeule!
acum
cine
am mai rămas din noi?


O noapte de amor între punctele a, b, c privită din perspectiva punctului d


Racord fix tip a,b,c
racord mobil tip a,b,c
racord înfundat tip a,b,c
furtun pînzat tip a, b, c
reducţie de la a la b; de la b la c
cheie abc; chei hidrant
ţeavă gen. spumă mecanică tip II c; tip II b-500l/min
pulbere stingătoare
încărcătură a+b
rangă p.u.s.s.y
găleată p.u.s.s.y
tîrnacop p.u.s.s.y cu coadă
topor tîrnacop cu coadă
lopată p.u.s.s.y. cu coadă
cange p.u.s.s.y
mască de gaze
centuri de sigurantă
suport perete pentru stingător
ejectoare ape mici
spălător furtun
distribuitor b-c
ladă nisip 0.5mc

! în caz că texul nu corespunde standardelor în vigoare
punctul d recomandă cititorilor următoarele:

ce arde!
locaţia exactă a punctelor a, b şi c
numele, prenumele semnalantului
numărul de telefon de la care s-a făcut apelul

! NU părăsiti postul telefonic şi aşteptaţi apelul scriitorului !


Poezie de ocazie 2


Acolo, pe unde trec eu se întîmplă lucruri ciudate,
străzile se curbează brusc,
bordurile încep să se isterizeze şi crapă,
mereu există un pieton de care mă lovesc
şi care mă salută respectuos,
ridicînd o sprînceană
în dreptul intersecţiei cu mutanţi,
paşesc parcă mai greu,
probabil din cauza gravitaţie foarte mari
- cineva mi-a spus odată că aici,
la cîţiva kilometri, sub asfalt,
s-ar afla buricul pămîntului -
sau, poate pentru că
treizeci şi ceva de intestine
cîntă la un nai uriaş trecătorilor,
mici arii triste de dinainte de 89.
Acolo pe unde trec eu,
umblă zvonul că totul e butaforie
că e Dada, că treaba asta n-o să mai reziste mult,
că, undeva, pe Continentul Cernobîl,
treizeci şi ceva de intestine nu au cîntat niciodata trecătorilor.


Pretext pentru un final reuşit


(într-o cafenea, la o măsuţă retrasă un bărbat bărbos şi un tînăr cu mustăcioară)

Tînărul scriitor: “Prosopul cade, ea se înseninează... A cîta oară îi spun, aşteaptă, aşteaptă... Păşeşte. O aud. Se zbate ca o inimă pe nisip, îi aud, gîndurile, sunt zgomote seci, sunt...”
Scriitorul bătrîn: Domnule, vreau fraze, nu cuvinte aşa de-a valma, aruncate aiurea, fără rost, incomplete, sucite sau mai ştiu eu cum. E clar! Coerenţă. Cum crezi că o să ajungi scriitor!
Tînărul scriitor:"Un personaj îmbrăcat în haine de epocă stă aşezat pe fotoliu şi fumează pipă. Ce inuman poate fi..."
Scriitorul bătrîn: Aiurea! Complet aiurea. Plimbă-te în jurul cuvintelor, fă în aşa fel încît să le desfaci, muşcă din ele, sărută-le, vorbeşte, scuipă pe ele! Şi atinge naibii hîrtia. Cum ţii pixul sau ce naiba ai în mînă? Sau poate dumneata nu poţi să scrii decît la calculator, păi ce, crezi că Balzac a scris atîtea romane apăsînd nişte nenorocite de taste. Cu pana domnul meu, o băga în călimară, scria o frază apoi iaraşi şi iarăşi, mii de pagini, muncă fizică şi muncă intelectuală, zi de zi. "En sana in corpore sana". Asta e reţeta, numai aşa se construieşte o operă.
Acum, vreau să-ţi imaginezi un stomac, o burtă verde, un sac plin de cuvinte, un sac greu pe care nu îl poţi ridica de la pămînt. Aşa, scrie, scrie, văd că merge mai bine, să nu te gîndeşti la sex, îţi răpeşte din energia creatoare, fumează dacă vrei, bea cafea, apă, lichide în general. Şi fă cum ţi-am spus gîndeşte-te la un tractor, la o locomotivă cu aburi, la o turbină electrică, vreau să îţi imaginezi chestii mari, mamuţi, lucruri dintr-astea, să le simţi cum trec prin vene, prin artere. Intră în ele, coagulează cu ele, bea din ele, fii în ele. Şi, dacă te blochezi la un cuvînt, nu te speria, desenează în jurul lui ce-ţi trece prin cap şi ai să vezi ce se întîmplă. Să ai în minte tot timpul ideea de mişcare. Dar să nu mă întrebi faţă de ce sau de cine şi în ce sistem de referinţă. Nu vreau perpetum mobile, nici axis mundi. Nu asta contează, nu aşa trebuie tratate lucrurile. Lasă-te purtat prin oglinzi rotitoare. Vreau să văd mişcare, credintă, viziune, vis. E clar, tinere! Clar?
Tînărul scriitor: "Gramofonul bunicului pornise singur. Probabil că o pasăre care îşi făcuse cuib în podul casei, îl pornise cumva. Acordurile unei vechi melodii populare umplu, dintr-odată, spaţiul dintre camera obscură şi pod. Sexul ei se lungise ca o pîlnie peste prag şi, acum, curgea printr-o deschizătură în parchet. Parchetul începu să se umfle şi, în cîteva secunde, explodă. Camera se umplu curînd de aşchii fosforescente. Gramofonul se mişca încet, abia perceptibil, tragînd după el timpul, şi, odată cu el, înghiţindu-mă şi pe mine în pîlnia lui uriaşă."
Scriitorul bătrîn: Nimic, absolut nimic. Textul dumitale nu îmi spune nimic. Nu scrii cum trebuie. Dumneata, domnule, n-ai să ajungi scriitor. E clar. Ăsta nu e text, asta e o bătaie de joc. Crezi că citiorul va fi încîntat de cuvintele astea ieftine, pe care le arunci, aşa, ca şi cum ai arunca pietre în baltă. Ei, bine, Nu! Vezi, dumneata, cititorul e ca un şoarece care stă la pîndă. Unii sunt ca şobolanii, au mirosul fin, alţii au aripi, ca liliecii, văd lucrurile de sus, emit ultrasunete sunt mai sensibili, vreau să zic, dar, cei mai mulţi, nu sunt decît nişte bieţi şoricei distrofici, fricoşi şi trişti. Păi, cum vine asta, mă vei întreba? Ce îi face să fie aşa? Ei, bine, secretul stă în chiţcăitul fiecăruia. În felul în care deschid gura. ‘Nţeles…! Aşa că… acum, la treabă.
Tînărul scriitor: "Se aude un chiţcăit, apoi, o împuşcătură. Scriitorul bătrîn cade de pe scaun. Scriitorul tînăr scoate o ţigară şi cere un foc. Douăzeci de femei, muncitoare la fabrica de ulei năvălesc înăuntru cu lumînări aprinse în mîini. Scriitorul tînăr scoate din mînecă un băţ de dirijat, aliniază femeile după înălţime. Dirijează. Femeile cîntă Gaudeamus Igitur. Ei, vezi, că se poate se auzi de sub pat un chiţcăit subtire. Apoi o altă împuşcătură. Scriitorul tînăr se prăbuşeşte lîngă scriitorul batrîn. Femeile fug speriate în toate direcţiile. "
Scriitorul bătrîn: Pretext, pentru un final reuşit tinere, altceva nimic, nimic zău aşa.